Henry Lee Lucas

Crime atestate: 350 Crime neatestate: 3000

---

Henry Lee Lucas copil

(August 23, 1936 – Martie 13, 2001) a fost un criminal american,condamnat pentru crima si odata printre cei mai cautati criminali in serie ai Americii. Henry Lee Lucas a marturisit implicare in aproximativ 3000 de crime,o medie de o crima pe zi , de la eliberarea sa din inchisoare la mijlocul lui 1975 si pana la arestarea sa in 1983.Un numar mai concret de 350 de victime este eliberat de un grup special de politisti din Texas ,”Lucas Task Force”, care s-a ocupat de acest caz. Unele dintre marturiile lui Henry Lee Lucas au fost negate de critici si chiar de judecatori.Henry Lee Lucas pretindea ca a fost initial supus unui tratament brutal din partea interogatorilor in timp ce era in custodie si a marturisit intr-un efort de a nu mai fi persecutat.Acest lucru a ridicat intrebari legate de o multime dintre crimele sale,avand ca baza pentru majoritatea doar marturiile sale. Pedeapsa lui Lucas a fost restabilita cu inchisoare pe viata, de la pedeapsa cu moartea, in 1988 de guvernatorul de atunci George W. Bush.Cazul sau a fost singurul din 153 de pedepse capitale care au trecut pe masa guvernatorului si care au fost modificate.Moartea sa a lasat in urma o multime de intrebari.Desi marturiile sale erau exagerate si tacticile de investigare contestate Henry Lee Lucas a ramas “unul dintre cei mai rai criminali in serie ai lumii chiar si dupa negarea majoritatii marturiilor sale de catre Avocatul general din Texas”(Sarah L. Knox).

Copilaria

---

Henry Lee Lucas sa nascut pe data de 23 August, 1936, in Blacksburg, Virginia.El o descrie pe masa sa,Viola Lucas , ca o “prostituata violenta”.Tatal sau,Anderson Lucas, era alcoolic,fost conductor de tren si-a poerdut picioarele intr-un accident si suferea de agresiunile Viole-i la fel de des ca Lucas.Mama sa il batea frecvent si pe el si pe fratele sau vitreg , fara nici un motiv.O data a stat in coma 3 saptamani dupa ce mama sa l-a lovit cu o bucata de lemn.Ea il obliga sa se uite in timp ce avea relatii sexuale cu barbati.Henry Lee Lucas descrie un incident din copilarie cand, de ziua sa, un prieten dea-l tatalui sau i-a adus un magar cadou pe care mama sa l-a impuscat in cap.

Henry Lee Lucas pretinde ca prima sa victiama a fost in 1951 o fata care i-a refuzat avansurile sexuale.Ca majoritatea marturiilor sale,el a renegat aceste lucruri mai tarziu.In 1954 Henry Lee Lucas a fost condamnat pentru mai multe infractiuni de jaf in zona Richmond,Virginia , la 6 ani in inchisoare.A evadat,a fost capturat din nou si a fist eliberat in septembrie 1959

Henry Lee Lucas o omoara pe mama sa

---

Viola Lucas la sosirea politiei.

Pe data de 12 inauarie 1960 Henry Lee Lucas a omorat-o pe mama sa,injunghind-o cu un cutit.El sustinea ca sa intors de la o noapte de betie si s-a bagat in pat,dar dupa scurt timp a fost trezit de mama sa,care il batea cu o matura.Dupa ce a omorat-o,Lucas a fugit intr-o masina furata si a fost prins in Michigan.Henry Lee Lucas a pretins ca si-a atacat mama doar in auto aparare,dar declaratiile sale au fost respinse si a fost condamnat lainchisoare inte 20 si 40 de ani in Michigan pentru crima de gradul doi.A executat din aceasta pedeapsa 15 ani si a fost eliberat pe data de 22 august 1975.

Restul crimelor

---

Henry Lucas a inceput sa umble prin tara si a trecut prin Wilmington, Delaware pana in Hurst, Texas.Acolo s-a casatorit dar dupa o scurta periada de timp a fost nevoit sa plece doarece a fost acuzat de molestare asupra copiilor femeii respective.S-a mutat cu sora sa dar nici aici nu a rezistat mult molestandu-si nepoata.A fugit in Florida unde l-a cunoscut pe Ottis Toole cu care a locuti pana cand acesta s-a imbolnavit si a fost spitalizat.A fost prins in drum spre Marylnad si incarcerat.Lucas s-a intors in Florida ulterior si s-a reintalnit cu Ottis.Impreuna au inceput sa fure tot ce prindeau ,inclusiv banci, din cand in cand.A marturisit ca l-a impuscat pe un vanzator in magazin dupa care Toole i-a molestat cadavrul.Acestia au comis mai apoi crime repetate.Intr-o zi au sarit in fata unei masini in care se aflau un tanar si o tanara,Ottis l-a impuscat de tanar de 9 ori dupa care s-a urcat la volan.Henry Lee Lucas a violat-o pe tanara pan ce au ajuns lanaga o padure unde Ottis a impuscat-o si pe fata.Au continuat sa omoare pentru masini,sex si distractie.Henry Lee Lucas a comis peste 30 de crime in fiecare dintre statele California, Michigan, Texas and Maryland.

Cei doi au fost recrutati intr-un cult unde au fost contractati sa omoare.Au ucis un om pe plaja si l-au dus inapoi la cult unde l-au gatit intr-un ritual “Black Mass”.Apoi au inceput sa rapeasca bebelusi pentru a-i vinde ca sclavi.Au drogat si rapit copii si adolescenti pentru a juca in filme pentu adulti.Nici o urma a acestui cult nu este de gasit.

Henry Lee Lucas in puscarie.

Henry Lee Lucas a fost contractat mai apoi de cult sa-l omoare pe un avocat in Beaumont, Texas.Acesta l-a convins pe barbat sa mearga la un bar si dupa cateva bauturi i-a taiat gatul.Mai tarziu mergand spre Oregon, si Washington, Lucas a violat si a omorat continu.Dupa alte crime si jafuri pentru a supravietui in centrul statului s-a retras dupa un timp spre nord unde a fost prins de politie dar a fost ulterior lasat liber deoarece nu putea fi condamnat din lipsa de dovezi.Intr-un final Henry Lee Lucas a fost condamnat pentru 11 omucideri.A fost condamnat la moarte pentru crima sa implicand o femeie neidentificata supranumita “Sosete Portocalii” dupa singurele accesori vestimentare gasite pe ea,care a fost descoperita in Williamson County, Texas, de Halloween 1979.El si-a marturisit vinovatia pe caseta audio si video.Pe data de 13 nartie 2001 , la vasrsta de 64 de ani , Henry Lee Lucas a murit in inchisoare de atac de cord.

Erzsebet/Elizabeth Bathory – The Blood Countess

Crime atestate: 600 Crime neatestate: 1200

---

Elizabeth Bathory – Contesa insangerata

Cine a spus ca femeile nu pot desfasura multe din actiunile intreprinse de barbati? Ba pot, si uneori chiar mai bine, cu mai mult succes, decat o fac barbatii. Asta nu inseamna ca orice femeie se poate apuca sa schimbe carburatoare sau sa taie lemne la circular, dar la astea nici macar toti barbatii nu se pot lauda ca se pricep. In schimb, cand vine vorba de operatiuni ce necesita finete si precizie, femeile sunt pricepute, si nu este vorba de lacuit unghii sau tocat patrunjel pentru supa, ci despre precizia in crima si tortura. Istoria a consemnat multe femei odioase, ascunse sub aparente diafane si inselatoare, iar unele dintre ele au umplut de invidie si respect crminali reputati.Elizabeth Bathory, Erzsebet, pe numele de sorginte maghiara, nascuta in 1560 (sau 1561), a fost o contesa nascuta in Ungaria, provenind dintr-o familie foarte puternica si instarita, printre care, un cardinal, o printesa, un var, prim ministru al Ungariei si cel mai cunoscut membru, Istvan Bathory, print al Transilvaniei, Mare Duce al Lituaniei si incoronat rege al Poloniei sub numele de Stefan Batory. Ancestrii familiei Bathory, clanul Gutkeled, au poposit in regatul Ungariei pe la mijlocul secolului al XI-lea. Puterea lor se intindea pe vaste teritorii, ceea ce azi este Polonia, Ungaria, Slovacia si Romania. Numele de Bathory, ce semnifica viteaz, brav, a fost asumat de o sub-familie a clanului Gutkeled. Familia Bathory a atins apogeul puterii pe la mijloculul secolului al XVI-lea, pentru a se stinge definitiv in 1680.

Elizabeth Bathory, ca orice conteasa care se respecta, si-a petrecut copilaria intr-un castel, Ecsed. Datele privind copilaria sa nu sunt cunoscute, dar se pare ca anumite intamplari socante la care a asistat de la varsta de 5-6 ani sa fie una din explicatiile pentru caracterul ei infam si pasiunea pentru sange. Totusi, contesa nu facea nota discordanta fata de suratele sale de la acea vreme doar prin latura sa extrem de intunecata, ci si prin faptul ca era exceptional educata, desavarsit instruita, eclipsand, prin inteligenta si pregatire, unii dintre nobilii de la acea vreme. Intr-o incercare de a mai justifica din actiunile sale demne de un ospiciu sau abator, s-a vehiculat ideea ca ar fi fost alienata, lipsita de judecata. E drept ca avea un temperament vulcanic, si deseori izbucnea in crize teribile, posibil suferinda de epilepsie sau alte tulburari ale sistemului nervos, era imposibil de controlat si cu inclinatii promiscuue inca de la o varsta frageda, cu toate astea era sigura pe facultatile sale mintale.

La 15 ani s-a casatorit cu Ferenc Nadasdy, un conte provenind dintr-o familie de nobili, nu la fel de cunoscuta si bogata ca familia Bathory, iar el deloc un erudit. Desi a dispus de toate facilitatile pentru a-si desavarsi pregatirea, contele abia de a deprins cateva notiuni elementare de maghiara, germana si latina, in timp ce Elizabeth scria si vorbea fluent patru limbi. In schimb, Ferenc a ales o cariera in razboi, in conformitate cu aptitudinile sale fizice, eroismul, dar si cruzimea sa. Nunta celor doi, o afacere de familie, s-a desfasurat conform planului, contesa primind cadou de nunta, nu un set de oale de inox de la zepter, ci castelul Cachtice din Carpati, ce avea sa se transforme intr-un salas al mortii. Instalata stapana pe imensa proprietate, sangeroasa contesa a inceput sa-si exercite puterea, punand in practica torturi si indeletniciri sadice, care l-ar fi intimidat pana si pe De Sade. Legenda spune ca dintr-o intamplare nefericita, care a implicat o foarfeca proiectata in fata unei servitoare neascultatoare, s-a nascut obsesia contesei pentru sange. Vanitoasa si narcisista, aceasta avea convingerea ca sangele tinerelor fete ii poate mentine tineretea, frumusetea, conferindu-i suplete si finete pielii; pe vremea aceea L’Oreal inca nu ajunsese sa faca furori cu produsele sale anti-rid. Odata cu aceasta obsesie si-a castigat si titulatura de vampir, multe surse considerand-o unul dintre vampirii ce au inspirat Dracula lui Bram Stoker. Cu ajutorul unor complici, servitori si servitoare ale contesei, uenel dintre ele suspectate de vrajitorie, aceasta a reusit, in numele frumusetii si tineretii vesnice, sau poate doar in numele sadismului, sacrificare a in jur de 650 de tinere, unele dintre ele de vita nobila. Alte surse merg chiar pana la 2000 de victime. Crimele se desfasurau dupa diverse ritualuri, care pare-se ca implicau magia neagra si satanism, moartea fetelor survenind in urma unor torturi sinistre. De asemenea, se spune ca Elizabeth obisnuia sa tina jurnale in care-si detalia crimele, scrieri pe care le expedia in scrisori catre sotul ei, aflat mai mereu plecat in diverse campanii militare.

Elizabeth Bathory – Baia in sange

Treptat, in jurul stabilimentului dedicat torturii si deliciilor sale feroce, au inceput sa se tese diverse zvonuri care au obligat autoritatile sa verifice veridicitatea lor. Si asa a inceput sfarsitul. O sumedenie de martori au fost adusi sa depuna marturie, inclusiv victime care au supravietuit contesei. Cele mai multe declaratii impotriva contesei au fost oferite de complicii ei, care au fost toti condamnati la moarte, functie de gradul de complicitate. Elizabeth Bathory n-a participat la proces si n-a depus personal nici o marturie, familia ei insistand sa nu fie judecata, ci doar sechestrata la domiciliu, dat fiind faptul ca provenea din randul nobilimii si scandalurile de genul asta n-ar fi facut cinste familiei. Intreg procesul a fost un spectacol al groazei, cu declaratii care dintre care mai socante si greu de auzit, imposibil de imaginat. In timp ce complicii sai au fost rasplatiti pentru faptele comise prin diverse torturi, contesa s-a bucurat de imunitate regala si de pledoaria in favoarea sa a rudelor influente care au reusit s-o tina departe de condamnarea la moarte sau temnita. Unul dintre copiii sai, si unicul mostenitor, a scris o scrisoare in numele contesei, in care aceasta isi sustinea nevinovatia. Pedeapsa a fost arestul la domiciliu in cateva camere ale castelului, cu intrarile si ferestrele zidite, exceptand mici parti petnru apa si mancare. Dupa trei ani si jumatate, in 1614, a fost gasita moarta intr-una din camerele destinate arestului.De mentionat ca multe din atrocitatile comise de contesa raman totusi neconfirmate, la stadiul de legenda, ca si practicile de magie si suprema cruzime care i-au fost atribuite, sau orientarile sexuale incerte. Nici preferintele sale bizare pentru sange, imbaiere in sange, baut sange, sau obsesia pentru tineretea vesnica nu sunt mentionate in nici un document istoric, fiind consemnate doar vagi inclinatii spre canibalism. Chiar si fara dovezi clare care sa confirme toate legendele vehiculate, dar cu dovezile existente cu privire la disparitia multor tinere, declaratiile victimelor ce au supravietuit, precum si ramasitele descoperite pe proprietatea stapanita de contesa, Elizabeth Bathory ramane o figura stranie si lugubra in istorie, una dintre putinele femei ce au afisat inclinatii spre vampirism si canibalism, un membru de seama in registrul criminalilor in serie de notorietate si un nume interzis in societatea ungureasca.

Jack Spintecatorul

Timp de trei luni, între sfârşitul lunii august şi până la începutul lunii noiembrie 1888, zona Whitechapel din cartierul de est al Londrei a fost martora unei serii de crime odioase – încă nerezolvate. Asasinatele se caracterizau printr-o sălbăticie nemaiîntâlnită; fiecare dintre cele cinci victime – toate prostituate – au fost atacate pe la spate şi tuturor li s-a tăiat beregata; în patru cazuri, corpurile au fost supuse unei asemenea mutilări si disecţii, cum numai o minte bolnavă sau un maniac sexual putea să-şi imagineze. Durata acestui mister, care s-a transformat probabil în seria celor mai faimoase crime din lume, a dat naştere unei biografii atât de ample consacrate Spintecătorului, încât vom descrie doar, pe scurt, anumite detalii.

           Prima victimă a fost Mary Ann Nichols (zisă Polly), care a pierit pe 31 august 1888 , într-o vineri, pe Buck’s Row. Raportul poliţiei din ziua următoare preciza: „Nu se cunoaşte o crimă mai brutală şi mai feroce ca aceasta”. Pe 8 septembrie, a urmat „întunecata Armie” Chapman de 47 de ani, care a fost asasinată cu cruzime pe Hanbury Street.

            O crimă dublă s-a înregistrat duminică, 30 septembrie. Primul cadavru a fost găsit în jurul orei unu noaptea, de un căruţaş ce se afla cu treburile lui în Berners Street: „Cadavrul aparţinea unei femei şi avea o tăietură foarte adâncă în jurul gâtului, de la o ureche la cealaltă”. A fost identificată ulterior ca fiind „Lungana Liz” Stride. în colţul de sud-vest al lui Mitre Square s-a găsit al doilea cadavru, cel al Catherinei Eddowes : „în acest caz, victima era atât de desfigurată, încât identificarea a fost foarte dificilă ; abdomenul îi fusese practic smuls şi o parte din intestine scoase şi înfăşurate în jurul gâtului… Omorul era opera unei mâini de profesionist…”

            Ultima crimă si cea mai îngrozitoare – pentru că Spintecătorul a avut suficient timp la dispoziţie – a avut loc la 9 noiembrie:

          Mary Jane Kelly a fost ucisă în propria ei cameră din Miller’s Court. Gîtul îi fusese secţionat de jur-împrejur cu un cuţit, despărţind aproape capul de trup. Abdomenul îi fusese spintecat şi deschis parţial, braţul drept si sânii tăiaţi, ca si capul ce atârna de trup ţinându-se numai de piele, nasul retezat, pielea de pe frunte jupuită, gambele detaşate de picioare şi răzuite de carne. Abdomenul fusese tăiat cu un cuţit „adânc, în cruciş”, măruntaiele din partea inferioară şi ficatul smulse. Interiorul corpului si părţi din coaste lipseau, dar ficatul, se spune, fusese plasat între picioarele bietei victime. Criminalul aşezase pe o masă carnea de pe coapse şi de pe gambe, împreună cu sânii şi nasul, iar una din mâini o înfipsese în stomac.”

(Illustrated Police News)

        Cu aceasta, crimele au încetat şi au început controversele care aveau să dureze mai bine de un secol, în ciuda uriaşului efort făcut de poliţia metropolitană, nu a fost găsită nici o dovadă concludentă pe care să se poată sprijini acuzaţia de crimă, iar teoriile referitoare la identitatea lui Jack oscilau între improbabil şi imposibil – numărul teoriilor era identic cu cel al emiţătorilor. Câteva din cele mai importante ar fi următoarele:

        Montague John Druin: un avocat ratat, care s-a aruncat în Tamisa în decembrie 1888. Faptul că moartea lui a coincis cu încetarea crimelor din zona Whitechapel a constituit o dovadă incontestabilă pentru unii că el era ucigaşul.

        Severin Klosowski (alias George Chapman) : si-a ucis trei neveste prin otrăvire, dar era puţin probabil ca un criminal să-si schimbe propriul modus operandi. Oricum, s-a înregistrat faptul că inspectorul-sef, detectivul Frederick Abberline, însărcinat cu căutarea Spintecătorului, a observat că, la arestarea lui Chapman, acesta ar fi spus: „în sfârşit, aţi pus mâna pe Jack Spintecătorul”. Mai târziu nu şi-a recunoscut spusele, dar a intrat în mitologia consacrată Spintecătorului.

           Dr. Rosfyn D’Onston Stephenson, autor de lucrări consacrate esotericului şi magician care, s-a sugerat, ar fi înfăptuit crimele din East End ca ritualuri de magie neagră. „Misterul” s-a adâncit o dată cu dispariţia lui, în 1904.

           A.S.R. Prinţul Albert Victor, duce de Clarence (nepotul reginei Victoria): scandalurile din familia regală au fost întotdeauna publice şi aparenţele care înconjurau familia Clarence au dat naştere la numeroase teorii care, mai mult sau mai puţin, aveau darul de a-1 încrimina chiar pe duce.

        Cea mai speculată teorie a fost cea a existenţei unei complicităţi între Sir William Gull, medicul de familie, actorul Walter Sickert si vizitiul curţii, pe nume John Netley . Potrivit acesteia, ei ar fi fost autorii asasinatelor pentru a preîntâmpina un scandal, care 1-ar fi implicat pe Clarence, cu o vânzătoare şi un copil nelegitim.

        O altă teorie îl consideră ucigaş pe James Kenneth Stephen, tutorele ducelui la Cambridge, homosexual si, aşa cum chiar el declarase, un duşman patologic al femeilor.

        Dr. Thomas Neill Cream era el însuşi autor a numeroase crime, singura sa legătură cu Spintecătorul fiind faptul că, înainte de a fi spânzurat, după cum spune legenda, ar fi rostit: „Eu sânt Jack… “, o confesiune tristă, curmată brusc de nodul care s-a strâns în jurul gâtului său. De altfel, în timpul toamnei macabre în care s-au comis crimele din Londra, Thomas Cream se afla într-o închisoare din America.  

        În plus, s-a mai sugerat şi că Jack ar fi putut fi Jill Spintecătoarea, o moaşă nebună sau o femeie odioasă care provoca avorturi; sau poate era un evreu, măcelar ritual, si care nu ar fi reprezentat o privelişte neobişnuită în East End, unde ar fi fost de aşteptat să poarte haine pătate de sânge si un cuţit la fel ?

        Într-adevăr, s-au mai făcut referiri şi la un alt evreu, Kosminski, care locuia în Whitechapel şi care fusese internat într-un azil, în martie 1889. Dar ceea ce ar trebui reţinut ar fi ipoteza unui scriitor cum că Jack n-ar fi fost nici unul dintre cei presupuşi, ci un ucigaş care va rămâne necunoscut şi nedescoperit

Herbert Mullin

Produs al unui mediu de puternică religiozitate, dusă până la obsesie, Herb a reuşit să surprindă pe toată lumea. Fusese unul din cei mai buni la învăţătură în şcoală şi atât el, cât si cel mai bun prieten al său, Dean Richardson, erau membri ai prestigioasei echipe de atleţi „Zeros” a scolii.

            Ceea ce pare să fi determinat degenerarea mentală a lui Mullin a fost moartea lui Dean într-un accident de motocicletă, în iulie 1965. El a început să prezinte simptomele vizibile ale unui dezechilibru de tip schizofrenic – şi-a transformat dormitorul de acasă într-un altar pentru prietenul pierdut şi a rupt logodna cu prietena sa pentru că, spunea el, ar fi homosexual. S-a declarat un opozant conştient al înrolării iminente şi, la aniversarea a 21 de ani, în 1969, Herbert şi-a sărbătorit majoratul anunţându-şi familia uluită că pleacă în India să studieze religia.

        Şederea într-un spital de boli nervoase, la sugestia părinţilor săi, nu a reuşit să-i atenueze ciudatele fixaţii şi, către sfârşitul anului, era clar că Mullin suferea de schizofrenie paranoidă. A început să folosească substanţe halucinogene si să audă voci în eter; este discutabilă legătura dintre aceste două activităţi, dar dependenţa sa din ce în ce mai puternică de narcotice n-avea cum să-l fi ajutat prea mult. În următorii doi ani, Herbert Mullin a fost internat si externat din diferite instituţii, pentru ca apoi să recidiveze si să fie internat într-o altă clinică. Una din consecinţele cele mai grave a fost că vocile pe care le auzea au început să-i ordone să ucidă.

        Prima dată când Herb a îndeplinit aceste ordine a fost pe data de 13 octombrie 1972 . Se afla la volanul maşinii sale, când a trecut pe lângă un vagabond bătrân, identificat ulterior ca Lawrence White. Mullin s-a oprit, a coborât din maşină şi a ridicat capota, ca şi cum vehiculul s-ar fi stricat. Când „bătrânul Whitey” a ajuns în dreptul lui si, pus pe vorbă, s-a oferit să-1 ajute, Mullin l-a bătut cu un baston de baseball până când l-a omorât.

        Marţi, 24 octombrie, el a înjunghiat-o mortal pe Mary Guilfoyle, studentă la un colegiu din campusul universitar Santa Cruz, i-a despicat trupul şi i-a scos maţele cu mâinile goale, lăsând ca resturile să fie ciugulite de vulturi. Şi încă mai auzea vocile, acele voci care nu încetau să-i ordone.

        Uneori, glasurile erau diferite – nu cele care îi ordonau să ucidă, ci vocile oamenilor care îl implorau pe Herb să-i ucidă. Astfel că, în decembrie 1972, el a plecat si şi-a cumpărat o armă. La sfârşitul lunii următoare a împuşcat mortal cinci persoane într-o singură zi.

        Herb le-a auzit în continuare, motiv pentru care a si declarat: „Satan intră în oameni si îi face să acţioneze altfel decât doresc”.

       Pe data de 6 februarie 1973, Mullin a împuşcat mortal sase adolescenţi care îşi ridicaseră cortul lângă Parcul Naţional Cowell, din Santa Cruz. La mai puţin de o săptămână după aceea, vocile i-au cerut să-l împuşte pe Fred Perez, pe când lucra în grădina casei sale; ceea ce vocile nu i-au spus lui Herb a fost că o vecină se uita pe fereastră si că a anunţat poliţia.

        La numai câteva minute după aceea, Mullin se afla în arest, iar apoi a recunoscut că a comis treisprezece crime .

      La procesul său, care a avut loc la tribunalul districtual din Santa Cruz în iulie 1973, apărarea lui Herbert Mullin a susţinut – foarte rezonabil, am putea spune, că acuzatul nu era vinovat, din motive de iresponsabilitate; la urma urmelor, fusese diagnosticat cu schizofrenie paranoidă. În mod imoral, juraţii au decis că Mullin era, cel puţin după standarde juridice, responsabil de acţiunile sale si, deci, apt să se prezinte în faţa tribunalului.

    În cele din urmă, a fost acuzat de zece cazuri de omucidere si găsit vinovat în două crime de gradul întâi şi opt crime de gradul doi. În prezent este încarcerat la închisoarea San Quentin, cu drept de eliberare condiţionată în 2025, când va avea 78 de ani.

    În multe privinţe, Herb Miller este stereotipul ucigaşului psihopat „vizionar”. Motivaţia crimelor sale era faptul că el credea, într-adevăr, că vocile şi „mesajele telepatice” erau îndreptate spre el, ca salvator al lumii. Mullin credea că, prin uciderea unor oameni („micul dezastru”), putea preveni „marele dezastru” – un cutremur cataclismic, urmat de inundaţii uriaşe, care ar fi urmat să distrugă California.

    Trăsătura cea mai alarmantă a acestei povesti, altfel tragic, este că Herbert Mullin prezentase simptome ale unei instabilităţi mentale serioase încă din tinereţe şi, măcar în parte, programul statului California pentru persoane cu dezechilibru mental este responsabil pentru faptul că un om, atât de evident iresponsabil, a fost lăsat a tât de mult timp fără o supraveghere de specialitate.

Webster Mudgett

Născut în New Hampshire în mai 1860, Mudgett a fost considerat cel mai cumplit ucigaş în masă din America şi, fie că merită sau nu acest titlu, el a fost cu siguranţă unul din cei mai prolifici si mai inventivi criminali din această ţară.

Era bigam, trişor şi multiplu criminal. Numărul total al omorurilor săvârşite de el nu va fi niciodată cunoscut; rămăşiţele a nu mai puţin de două sute de cadavre au fost găsite într-o casă a morţii din Chicago, cunoscută drept „ Castelul lui Holmes “, deşi ucigaşul nu apucase să dea detalii decât despre douăzeci si şapte dintre ele înainte de a fi executat.

Hermann Mudgett a studiat medicina la Ann Arbor si, pentru o scurtă perioadă de timp după aceea, a fost doctor practicant în New York. După câteva neînţelegeri cu legea, referitoare la dreptul deţinerii de cadavre, Mudgett a fugit la Chicago, unde s-a angajat la o companie de produse medicale. Proprietara acesteia a dispărut misterios puţin după întâlnirea cu Mudgett, iar el i-a păstrat amintirea, preluând compania. De fapt, nu puţini dintre aceia ale căror drumuri s-au intersectat cu cel al lui Hermann Mudgett au dispărut tot atât de misterios – inclusiv o serie de soţii bigame si de amante.

În 1891 , bărbatul care îşi spunea acum H.H. Holmes a renunţat la afacerea cu medicamente şi s-a mutat, preluând conducerea unui hotel straniu, a cărui construcţie o comandase pe un teren vacant, colţ cu 63-rd Street din Chicago. Angaja şi concedia lucrătorii cu o asemenea rapiditate, încât nimeni nu cunoştea cu precizie structura clădirii – aceasta fiind si motivul pentru care acest adevărat labirint de camere de tortură a rămas atâta timp un secret. Hotelul a fost vizitat de sute de oaspeţi, în special în perioada Expoziţiei Mondiale de la Chicago, şi mulţi dintre aceştia n-au mai plecat niciodată de acolo – cel puţin, nu prin holul principal.

Vulnerabile erau mai cu seamă tinerele atrăgătoare, pe care Holmes le ademenea în bârlogul său, le seducea si, după ce făcea dragoste cu ele, le droga şi le trimitea în beci, pe un tobogan special construit. Deşi ordinea acţiunilor sale varia în funcţie de chef sau de situaţie, majoritatea victimelor sale se trezeau după aceea într-una din camerele de gazare etanşe, unde se sufocau, în timp ce Holmes le privea printr-un panou de sticlă. După ce mureau, tinerele erau transportate în camera de disecţii, unde doctorul criminal îşi exersa chirurgia „experimentală”, aruncând resturile de care nu mai avea nevoie într-una dintre cele câteva băi de acid, cuptoare si gropi de var.

Şi totuşi, o fraudă fiscală, neglijent comisă în Texas, a fost cea care a atras atenţia oficialităţilor asupra lui H.H.Holmes (sau H.M.Howard, cum îşi spunea pe atunci). Mulţumită unui avocat necinstit, el a fost curând pus în libertate dar, între timp, avusese ghinionul să fie remarcat de un detectiv tenace, pe nume Geyer, care l-a urmărit în Pennsylvania, New Hampshire şi Massachussetts. În această perioadă, Holmes făcuse de petrecanie fostului său complice, numit Pitezel, si celor trei copii ai acestuia si fugise cu soţia lui Pitezel. Când cadavrele au fost desco­perite într-o pensiune din Indianapolis, Holmes a fost dus în arestul poliţiei.

Pe data de 30 noiembrie 1895, Herman Mudgett a fost condamnat la moarte pentru uciderea lui Benjamin Pitezel. între timp, poliţia cercetase „Castelul torturilor” şi îi scosese la lumină înfricoşătoarele secrete, în timpul care îi mai rămăsese, Mudgett a început un jurnal în care, la întâmplare, a dat detalii despre 27 dintre crimele sale, înainte de a fi executat pe data de 27 mai 1896 . Contra­dictoriu până în ultimul moment, Mudgett şi-a retractat mărturisirile în faţa spânzurătorii, afirmând că tot ceea ce recunoscuse până atunci fusese doar în scopuri publicitare – pentru a oferi ziarelor un subiect interesant.

Charles Manson

Manson si aşa-numita sa „ familie ” au creat valuri de groază în întreaga Californie, stat care nu este tocmai neobişnuit cu crimele bizare şi criminalii în serie. Acele valuri de groază aveau să se răspândească, curând după aceea, în toată lumea.

            Fost puşcăriaş şi ratat fără nici o perspectivă, Manson îşi domina discipolii de aceeaşi calitate cu un amestec de filozofie biblică denaturată şi texte ale formaţiei Beatles, tendenţios interpretate. Acestea, combinate cu atracţia sexuală şi magnetismul pe care îl exercita asupra membrilor de sex femeiesc ale „familiei” sale, au asigurat controlul fizic şi spiritual complet al lui Manşon asupra grupului.

            Primele crime despre care s-a aflat prin mass-media au avut loc în vara anului 1969 , pe când „familia” ocupa un ranch părăsit, utilizat pentru filmări cinematografice, proprietate a lui George Spahn. Aici, Manson şi-a organizat „Armada de uscat”, o flotă de transportoare blindate pentru teren nisipos, care urmau să-i protejeze pe membrii gospodăriei sale pe durata a ceea ce el numea „Helter Skelter”.

            Este caracteristic pentru educaţia lacu­nară a lui Manşon, faptul că, pentru el, „Helter Skelter” era o simplă interpretare eronată a cuvintelor unui cântec scris de Beatles – habar n-avea că denumirea se referea la căluşeii din iarmaroc. Charlie hotărâse deja că un alt cântec, mai vechi, al celor patru celebrităţi, Blackbird – „Mierla” – (literal – „pasărea neagră”) – reprezintă o chemare pentru toţi negrii din America la răscoală împo triva albilor, iar acum era de părere că sosise momentul să înceapă holocaustul, ceea ce ar fi dus la anihilarea reciprocă a raselor şi ar fi permis Familiei să preia controlul total.

            Dar această pregătire de tip militar avea nevoie de finanţare şi Manson ştia – sau credea că ştie – exact de unde să obţină banii: se vorbea că Gary Hinman, muzi­cian şi prieten cu Manson, moştenise recent 20.000 de dolari. Pe 25 iulie 1969, Mary Brunner, Bobby Beausoleil si Susan Atkins au sosit acasă la Gary, încercând să scoată banii de la el prin bătaie. Când tot ce le-a putut oferi tânărul înspăimântat au fost cele două maşini ale sale, Manşon a ordonat să fie ucis. La plecarea trioului de familie, ei au scris pe perete epitaful lui Gary, cu propriul său sânge: „Porc de politician”. Atkins a mai încercat să facă şi un desen, nu prea reuşit, al unei labe de panteră, cu intenţia de a arunca vina crimei asupra „Panterelor Negre”.

            Imediat după miezul nopţii, sâmbătă, 9 august 1969, patru umbre se strecurau în curtea unei vile retrase de pe Cielo Drive numărul 10050, în Beverly Hills. în acea epocă, Manşon nu se ocupa el însuşi de crime; în seara aceea era rîndul lui „Tex” Watson, Patricia „Katie” Krenwinkel, „Sadie” Atkins şi Linda Kasabian să îndeplinească voinţa maestrului.

            Cielo 10050 era ocupat în acea seară de actriţa Sharon Tate (soţul ei, regizorul Roman Polanski , era plecat la filmări), care era însărcinată în luna a noua, si de patru prieteni. Într-o orgie de crime monstruoase, Familia a lăsat în urmă cinci cadavre oribil măcelărite. Numai Voytec Frykowski fusese înjunghiat de mai mult de cincizeci de ori, tăiat, împuşcat şi lovit atât de cumplit cu ţeava unui pistol, încât arma fusese distrusă. Pe uşa de la intrarea în casă a fost scris cu sânge „Porci” ; nici unul dintre criminali n-avea idee pe cine uciseseră – doar nişte victime, la grămadă.

            O singură persoană de la ranchul Spach nu era mulţumită, Charlie Manson. Când a fost anunţată la televiziune ştirea despre baia de sânge, aceasta l-a ofensat vizibil pe Charlie în orgoliul său, pentru că treaba fusese făcută de mântuială. S-a hotărât să arate chiar el tuturor cum trebuie lucrat.

            Pe 11 august, la numai două zile după crimele din vila Ţaţe, după ce au consumat droguri pentru a se monta, Manşon a pornit, în fruntea unui grup format din „Tex” Watson, Susan Atkins, Katie Krenwinkel, Linda Kasabian, Clem Grogan si Leslie van Houten, într-o nouă escapadă criminală. Puţin după ora 1.00 noaptea, Familia a invadat vila din Silver Lake a omului de afaceri Leno LaBianca si a soţiei sale, Rosemary; ca şi în cazul victimelor din Cielo Drive, locul fusese ales la întâmplare. După ce i-au înjunghiat si tăiat pe cei doi LaBianca, ucigându-i, Manson si discipolii săi au înscris motto-urile „Moarte porcilor”, „Sus” si „Helter (sic) Skelter” cu sânge pe pereţi; ca un act final de violenţă gratuită, cuvântul „Război” a fost scrijelit pe abdomenul lui Leno LaBianca.

            În urma acestor crime absolut nebuneşti, Familia a fost scoasă din vizuină. Susan Atkins a fost arestată, puţin mai târziu, sub acuzaţia de prostituţie si, în timp ce se afla în arest, şi-a recunoscut rolul jucat în cazul Tate, faţă de o altă arestată din aceeaşi celulă. Informaţia a ajuns la urechile directorului închisorii şi, pe data de l decembrie 1969, Familia a fost adunată şi s-au emis acuzaţii de crimă împotriva principalilor săi membri.

            Manson, Krenwinkel, Atkins şi van Houten au fost judecaţi împreună si, pe 19 aprilie 1971 , după unul dintre cele mai extraordinare procese din istoria Californiei, au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi la moarte pentru crimele Ţaţe si LaBianca. La un proces ulterior, Manson, Bruce Davis si Clem Grogan au fost găsiţi vinovaţi de crimă si conspiraţie în uciderea lui Hinman si a unui actor care juca în roluri de cowbov pe nume „Shorty” (micuţul) Shea. Charles „Tex” Watson a fost judecat separat şi găsit vinovat în şapte cazuri de crimă si conspiraţie; si el a fost condamnat la moarte Susan Atkins s-a recunoscut vinovată în uciderea lui Gary Hinman şi a fost condamnată la închisoare pe viaţă, la fel ca si Bobby Beausoleil. Mary Brunner si Linda Kasabian au păcălit autorităţile şi nici un fel de acuzaţii nu au fost emise împotriva lor. în virtutea faptului că în statul California fusese abrogată pedeapsa cu moartea, sentinţele la moarte au fost comutate în închisoare pe viaţă.

            Deşi nu au mai fost aduse si alte acuzaţii, există motive pentru a crede că multe alte crime ar putea fi puse în responsabilitatea „Familiei” lui Charles Manson, inclusiv uciderea câtorva dintre membrii acesteia, în cartea sa Helter Skelter, Vincent Bugliosi, procuror în procesul Tate/LaBianca, nu trece cu vederea însăşi afirmaţia lui Charles Manson de a fi comis treizeci şi cinci de crime – ba chiar este de părere că aceasta ar putea fi o subevaluare, deloc caracteristică pentru Manson.

 

                        Cine era Charlie Manson ??

            Charlie era copilul nelegitim al unei tinere prostituate pe nume Kathleen Maddox şi se născuse în 1934. Puţin după venirea pe lume a copilului, Kathy a început să trăiască cu un bărbat numit Bill Manson, care i-a dat numele său. Condamnarea mamei sale la închisoare pentru jaf armat a făcut ca Charlie să se simtă într-o si mai mare măsură un proscris şi, după ce a fost dat în grija mai multor rude, a fost preluat de o bunică dominată de obsesii religioase, care l-a învăţat virtuţile blândeţii creştine.

            De acolo, a fost aruncat în braţele unei mătuşi şi ale unui unchi din Maychem, statul Virginia unde, pentru a satisface ambiţiile unchiului său de a se purta ca un „adevărat bărbat”, Charlie a trebuit să uite întreaga bunătate creştină. Pentru a-l ajuta, familia l-a trimis pe Charlie la scoală îmbrăcat în haine de fetiţă, iar şicanele constante din partea colegilor l-au aruncat pradă unor accese de furie de o asemenea violenţă, încît tînărul Charles Manson a devenit un bătăuş formidabil.

            Manson si-a mai petrecut câţiva ani cu mama sa, după eliberarea acesteia din Penitenciarul Federal Moundsville, înainte de a fi trecut în grija unui unchi alcoolic, care l-a învăţat pe băiat să bea. Când s-au terminat toţi membrii familiei, Charlie s-a trezit la Şcoala specială pentru băieţi Gibault – instituţie condusă de o frăţie catolică, unde disciplina era severă, plăcerile puţine şi bătăile nenumărate. Fiind o natură răzvrătită prin naştere, Charlie Manson era bătut mai des decât majoritatea celorlalţi.

            În cele din urmă, fiind încă preadolescent, Manson a căzut pradă unei vieţi formate din delicte şi din alte pedepse. La paisprezece ani se afla la Şcoala pentru băieţi din Indiana, după ce fusese condamnat pentru furt de maşini. Aici, Manson a fost bătut fără milă de către gardieni si colegii săi şi supus frecvent abuzului sexual. Probabil că acesta a fost momentul în care Charles Manson a trecut dincolo de limitele în care ar mai fi putut fi salvat. A evadat din Indiana, a fost din nou arestat si încarcerat la Şcoala Naţională de corecţie din Washington D.C. pentru alte pedepse fizice si alte abuzuri sexuale; diferenţa era că, în acel moment, Charlie fusese într-atât de brutalizat, încât se imunizase la orice tip de pedeapsă fizică la care ar fi fost supus de autorităţi sau societate.

                În martie 1967, Charles Manson a fost eliberat din şcoala de corecţie din Terminal Island, California, după ce-si petrecuse, cu excepţia câtorva luni, ultimii douăzeci de ani în închisoare; avea treizeci şi doi de ani.

            Charles învăţase cel puţin să supravieţuiască cu orice preţ. Era pregătit din plin pentru noua revoluţie hippy care cuprindea America în aburii parfumaţi de droguri si de amor liber; iar toate acestea erau pregătite să-l întâmpine pe Charlie. La numai două zile după ce fusese eliberat, Manson s-a instalat în districtul Haight-Ashbury din San Francisco – capitala mondială a mişcării hippie. Aici a luat contact cu drogurile halucinogene şi cu bandele de hoinari si proscrişi asemenea lui, un „trib care popula o lume crepusculară”, aflată la periferia societăţii. Charlie a început să-si folosească modestele talente muzicale pentru a scoate ceva mărunţiş pe la colţuri de stradă si în barurile ieftine din Tenderloin si s-a implicat în magie neagră şi satanism.

        Prin 1969 , acest bărbat carismatic şi schimbător ca un cameleon era punctul central al unui grup de admiratori; cât despre noul Mesia pe care îl reprezenta Charlie pentru el, Familia ar fi făcut orice – chiar si o serie de crime. De-a lungul întregului an care a urmat, ei aveau să acţioneze la îndemnul furiei oarbe şi sociopatice a lui Manson, împotriva autorităţilor si a întregii omeniri.

        Charles Manson ar fi putut fi eliberat condiţionat de destulă vreme, încarcerat la San Quentin, el face câte o cerere de eliberare ori de câte ori are această posibilitate, folosindu-şi sinistra forţă de persuasiune psihologică, pentru a convinge autorităţile care răspund de eliberarea condiţionată că e perfect normal si că nu au de ce să se teamă. Este, totuşi, puţin probabil ca bărbatul definit cândva drept cel mai periculos om din America să fie eliberat vreodată.

Leonard Lake & Charles NG

Totul a început cu o arestare de rutină, în cursul unui furt dintr-un magazin, şi s-a încheiat prin dezvăluirea întregii istorii a unei serii de crime, torturi şi de sclavagism sexual.

Pe data de 2 iunie 1985, în San Francisco, s-a raportat că doi bărbaţi au furat o menghină dintr-un magazin de unelte. Unul dintre hoţi, despre care s-a afirmat că „semăna cu un chinez”, a reuşit să scape, dar tovarăşul său a fost prins şi arestat. La sediul poliţiei, bărbatul a afirmat că se numeşte Robin Scott Stapley. în cursul interogato­riului, el a scos din buzunar o capsulă, a înghiţit-o si a căzut imediat. La spital s-a confirmat că bărbatul fusese otrăvit cu cianură şi că, deşi mai prezenta încă semne slabe de viaţă, creierul său încetase să funcţioneze; patru zile mai târziu, aparatura care îl mai ţinea în viaţă a fost decuplată.

În acest timp, un control de rutină al amprentelor demonstrase că bărbatul nu era Robin Stapley, ci Leonard Lake, criminal cunoscut pentru pasiunea sa pentru sex şi activităţile sale paramilitare. O verificare a asociaţilor săi cunoscuţi a dus la identificarea tovarăşului său cu alură orientală, care participase la furtul din magazin, în persoana lui Charles Ng (se pronunţă „ing”), care deţinea, la rândul său, un cazier impresionant. Pe parcursul aceloraşi verificări de rutină, poliţia a aflat că exista si un Robert Stapley – acesta fusese dat dispărut cu câteva luni mai înainte. De fapt, un număr destul de mare de persoane cu care lucrase Leonard Lake fuseseră date dispărute, inclusiv Paul Cosner, proprietarul camionului pe care îl conducea atunci cînd a fost arestat.

Investigaţiile ulterioare au adus poliţia la ferma lui Lake din Wilseyville, Calaveras County, unde s-a constatat că Lake îşi construise un buncăr subteran, sub deal. Atât în această bizară cameră de tortură, cât si în casa propriu-zisă, experţii judiciari au descoperit nenumărate dovezi de viol, agresiune sexuală şi chiar crimă. Cărţi pornografice şi fotografii ale unor femei goale sau pe jumătate goale erau aruncate peste tot pe podea, iar patul plin de sânge fusese prevăzut cu chingi si cătuşe,

În apropierea buncărului, investigatorii au descoperit fragmente arse de oase si dinţi în număr mare, iar jurnalul ţinut de Leonard Lake conţinea mărturisiri despre dorinţa sa de a avea controlul total asupra femeilor; mai existau si videoca sete care îl prezentau pe Leonard Lake si pe asociatul său, Charles Ng, în timpul unor acte de teribilă degradare sexuală a victimelor lor. Pe lângă alte rămăşiţe arse, mai greu de distins, pe terenul proprietăţii au mai fost găsite cadavrele unui număr de sase victime neidentificate, alături de circa douăzeci şi două de kilograme de oase umane.

S-a emis imediat un mandat de arestare împotriva lui Charles Ng, pentru unsprezece acuzaţii de omucidere şi alte delicte mai puţin grave. La circa o lună de la incidentul cu furtul din magazin, care dusese la deschiderea anchetei, Ng şi-a făcut apariţia în Canada, unde a fost arestat în timpul unei alte tentative eşuate de furt, într-un magazin din Calgary; în timpul luptei cu unul din ofiţerii de pază, Ng a tras asupra acestuia, rănindu-l uşor.

A fost judecat pentru acuzaţia de tâlhărie, agravată de agresiune, a fost găsit vinovat si condamnat la patru ani si jumătate închisoare, în urma unei bătălii legislative care a durat şase ani, în septembrie 1991 Charles Ng a fost, în cele din urmă, extrădat în California.

Charles Chat Ng s-a născut în 1961, într-o familie prosperă, din clasa de mijloc, originară din Hong Kong si, după ce si-a manifestat natura rebelă, fiind exmatriculat din câteva scoli locale, a fost trimis să-şi desăvîrsească educaţia în Anglia, la Liceul de Filologie cu internat din Bentham. La optsprezece ani, el a emigrat în Statele Unite si şi-a pierdut vremea prin California, înainte de a se înrola în Marină, în 1979.

Doi ani mai târziu, Charles Ng a fost arestat, după ce furase, după bunul plac, un mic arsenal de arme şi explozivi din dotarea armatei, într-un fel sau altul, a reuşit să scape de sub arest şi, în timp ce se afla sub urmărire, s-a întîlnit cu fostul soldat din marină, Leonard Lake.

Este greu de spus de ce, sau în ce moment anume, Ng a început să sufere de obsesia torturii sexuale. Colegii de şcoală din Anglia îşi amintesc că era în permanenţă interesat de artele marţiale, dar dorinţele sale sadico-sexuale, de a cauza durere si moarte, par să se fi dezvoltat după asocierea sa cu Leonard Lake. Este posibil ca, asemenea altor cupluri de ucigaşi, Lake şi Ng, nişte degeneraţi, dacă îi privim separat, să-si fi combinat personalităţile pentru a alcătui un criminal brutal. Este o situaţie pe care psihologii o numesc Gestalt, în care „întregul astfel obţinut este mai puternic decât suma părţilor sale”. Un singur lucru este cert. Probele care au fost prezentate la procesul lui Charles Ng în aprilie 1992 – au fost, dintre cele mai înspăimântătoare şi cele mai sadice discutate vreodată într-un tribunal american. Ng însuşi i-a spus odată unui prieten: „Să le auzi cum ţipă; câteodată trebuie să le pun căluş în gură, pentru că ţipă atât de tare încât nu mă pot auzi când vorbesc”.

Paul John Knowles

Adeseori se întâmplă ca numai datorită probelor aduse în instanţă să se poată pune la un loc elementele disparate ale personalităţii unui ucigaş şi să se ajungă la o evaluare raţională a motivelor sale pentru a ucide. Despre Paul John Knowles nu vom şti niciodată totul; în timpul unei tentative de evadare, a fost împuşcat mortal de un reprezentant al ordinii publice. Redăm în continuare amănuntele care se cunosc.

După o copilărie începută sub proaste auspicii petrecută în cea mai mare parte prin orfelinate, atracţia pe care tânărul Knowles o simţea faţă de micile tâlhării s-a transformat în delicventă juvenilă, ducând la condamnări la închisoare de tot felul, de la jaf la mai multe crime.

Pe data de 26 iulie 1974, la numai două luni de la eliberarea sa din penitenciarul Railford, statul Florida, Knowles a dat prima lovitură ; prima victimă a fost profe­soara Alice Curtis, în vârstă de şaizeci si cinci de ani, ucisă în cursul unui jaf. Acest incident a fost urmat de suprimarea a două tinere surori, Lillian şi Mylette Anderson, în vârstă de unsprezece, respectiv şapte ani; mama lor era o prietenă a familiei Knowles. în cursul lunii august, Knowles şi-a adăugat la activ încă trei victime, iar în luna următoare încă cinci. Ziua de 16 octombrie l-a găsit în Marlborough, statul Connecticut, unde Knowles a violat şi strangulat o femeie si pe fiica acesteia, adolescentă; trei zile mai târziu, în Woodford, statul Virginia, a împuşcat-o pe Doris Hovey cu puşca soţului ei.

La începutul lui noiembrie, Knowles se afla la Macon, statul Georgia, unde a ucis un bărbat pe care îl întâlnise într-un bar şi pe fiica acestuia. Crimele au continuat în Georgia până când, pe 8 noiembrie, a început o relaţie extraordinară cu o ziaristă englezoaică, cu numele de Sandy Fawkes, care îşi petrecea vacanţa în Statele Unite. S-au întâlnit în barul unui hotel din Atlanta; Knowles folosea numele de „Daryl Golden”.

În următoarele şase zile si nopţi, cei doi au fost aproape inseparabili, iar în tot acest timp Knowles a făcut câteva aluzii la faptul că ar fi un ucigaş în masă, flatat probabil de posibilitatea ca domnişoara Fawkes să scrie o carte despre el. „Daryl” a amintit şi faptul că înregistrase pe bandă detalii despre activităţile sale (de fapt, înregis­trase pe bandă o confesiune pe care o lăsase în păstrare avocatului său).

În ciuda începutului pasional, relaţia dintre ei s-a întrerupt, în parte pentru că Knowles a îndreptat arma împotriva noii sale prietene. Ultimele cuvinte pe care i le-a adresat au fost: „Am să fiu ucis… în cel mult un an am să fiu mort.” De fapt, acest lucru s-a întâmplat cu mult mai devreme.

După ce a mai comis încă două crime, una asupra unei patrule de poliţie a cărei maşină o furase, Knowles a fost arestat când maşina a derapat, părăsind şoseaua, în încercarea de a evita un blocaj de pe drum. După o urmărire pe jos, prin pădure, Knowles a fost capturat şi reţinut de poliţie. A doua zi, pe 17 noiembrie 1974, Paul John Knowles si-a desfăcut cătuşele si a încercat să evadeze. Pe când încerca să smulgă arma şerifului, el a fost împuşcat mortal de către un agent FBI.

Astfel s-a încheiat scurta şi zadarnica viaţă a lui Paul John Knowles, omul pe care presa îl botezase „ ucigaşul Casanova “. Se ştie că a comis optsprezece crime în patru luni – dar, după estimările sale, numărul acestora era de treizeci si cinci. Romanul „ Timp pentru a ucide ” de Sandy Fawkes a fost publicat cu trei ani mai târziu.

Bela Kiss

Când Bela Kiss, tinichigiu din satul Czin kota, Ungaria, a fost chemat sub drapelul ţării sale în Marele Război, în 1914, el a lăsat în urma sa drugi de fier şi lacăte la uşile si ferestrele casei sale, cam dărăpănate de la marginea oraşului. Nu se poate spune că ar fi fost nevoie cu adevărat de asemenea măsuri de prevedere atât de remarcabile, căci Kiss avea o reputaţie proastă, de vrăjitor, si puţini dintre vecinii săi s-ar fi aventurat în apropierea casei, indiferent de pretext.

Aşa că, până în 1916, nimeni nu a dat prea mare atenţie lui Bela Kiss si casei sale bine zăvorâte; iar când acest lucru s-a întâmplat, cei care au acţionat n-au fost nişte săteni uşor de dus cu vorba, ci doi poliţişti în uniformă, cărora li se încredinţase misiunea de a căuta rezerve de benzină ilegal depozitate, care ar fi putut fi reintroduse în circuitul cerut de efortul de război. Când au sosit la Czinkota, n-a durat prea mult până ce câţiva dintre localnicii mai limbuţi i-au informat pe cei doi ofiţeri despre Bela Kiss si containerele sale metalice.

Cei din sat aflaseră de existenţa containerelor încă de când îşi făcuse apariţia bătrâna care, din când în când, făcea curăţenie la Bela. Aceasta fusese singura persoană care intrase la el în casă vreodată; în cele din urmă, fusese concediată, pentru că-şi băga nasul peste tot. Kiss o prinsese pe bătrână trăgând cu ochiul prin pod si o dăduse afară imediat – dar nu înainte ca femeia să fi apucat să zărească şirul ordonat de containere mari, de metal, aşe­zat pe un suport.

În timp ce poliţiştii au deschis, în virtutea îndatoririlor lor, zăvoarele de la uşa din faţă a casei, grupuri de săteni îngrijoraţi aşezaţi de jur-împrejur au stat să-i privească, la o distanţă respectabilă, aşteptându-se, fără îndoială, la apariţia unor demoni care, la deschiderea uşii, aveau să dea buzna afară. Lucrurile stăteau cu mult mai rău.

Sus în pod se aflau, bineînţeles, şapte containere grele de metal, închise etanş. Când cauciucul de protecţie al primului dintre ele a fost tăiat şi a fost ridicat capacul, ofiţerii de poliţie au fost nevoiţi să se dea înapoi, din cauza mirosului pestilenţial care emana din container – nici vorbă de vapori de petrol ameţitori, ci de duhoarea morţii şi a putrefacţiei, în fiecare container se afla trupul gol şi fără viaţă al câte unei femei, proptite în picioare, cu urmele frânghiei strangulatorului încă vizibile în jurul gâtului.

Curând după aceea, clădirea se umpluse de poliţişti, care descopereau obiecte de îmbrăcăminte pentru femei si bijuterii, plus chitanţe de amanet pentru alte câteva sute. După efectuarea unor săpături pe terenul din jurul casei, s-au descoperit rămăşiţele pământeşti ale altor şaptesprezece persoane – toate de sex feminin si toate ademenite la Castelul lui Barbă Albastră de anunţurile publicate de Bela Kiss prin ziare, în care îşi oferea serviciile de agent matrimonial si ghicitor.

Conform dosarelor armatei, la înrolarea sa, Kiss a fost trimis în Serbia, unde ulterior a fost rănit şi a murit într-un spital militar. O verificare la spital a relevat faptul că bărbatul care murise acolo nu semăna câtuşi de puţin cu descrierea lui Bela Kiss – mai întâi, era prea tânăr, aproape un copil.

După toate aparenţele, vicleanul Kiss făcuse schimb de plăcuţe de identitate cu un pacient pe moarte si fusese astfel liber să dispară, în confuzia creată de război, cu o identitate nouă, cu vechiul renume pus în cârca unui tovarăş căzut. Din acest moment, nu se mai ştie nimic sigur despre Bela Kiss; s-ar putea, aşa cum au presupus unii, să fi fost printre milioanele de ostaşi căzuţi în război. Sau poate că nu, pentru că s-a zvonit că ar fi ajuns la Budapesta după război. S-ar putea să se fi înrolat în Legiunea Străină franceză, aşa cum au afirmat alţii; iar în 1932 s-a spus chiar că ar fi fost văzut la New York. Un singur lucru este sigur – Bela Kiss n-a fost niciodată judecat pentru masacrul de la Czinkota.

Emil Kemper

Primele crime au avut loc pe data de 7 mai 1972 ; victime au fost Anita Luchese si Mary Ann Pesce, două studente de la colegiul de stat Fresno din Berkeley. începutul anilor şaptezeci era o perioadă în care autostopul era încă destul de sigur şi studenţii din toate colegiile din Statele Unite foloseau acest mijloc tradiţional de transport. Dar a fost o zi foarte nefericită pentru ele, căci cel care s-a oferit să le ducă cu maşina a fost Edmund Kemper, bărbatul care, în curând, avea să dea autostopului un foarte periculos renume.

Ameninţate de Kemper cu pistolul, Anita şi Mary Ann au fost duse într-un defileu împădurit, ucise cu lovituri violente de cuţit si apoi cadavrele au fost violate, înainte de a fi aduse înapoi în portbagajul maşinii lui Kemper, la acesta acasă.

Pe data de 14 septembrie, Aiko Koo, o elevă japoneză de liceu în vârstă de cincisprezece ani, făcea autostopul. Kemper a dus-o în munţi, cu pistolul la tâmplă, iar acolo â sufocat-o, a comis un act de necrofilie si apoi s-a întors acasă cu cadavrul decapitat. După ce a comis mai multe acte sexuale cu cadavrul fără cap, Kemper l-a tăiat în bucăţi pe care apoi le-a transportat, pentru a le îngropa în munţi, lângă Boulder Creek.

Cynthia Schall a fost cea de a treia victimă-şcolăriţă a lui Kemper si, după ce a împuşcat-o mortal şi a abuzat de trupul ei, l-a tăiat în bucăţi în baie şi apoi a aruncat totul de pe înălţimile stâncoase de la Carmei.

Această serie, care începuse să fie cunoscută drept „crimele şcolare”, a continuat la numai o lună de la moartea Cynthiei Schall, când Rosalinda Thorpe şi Alice Luis au fost luate din campusul de la Santa Cruz în seara zilei de 5 februarie 1973, după ce Kemper se oferise să le ducă acasă. Pe drum a scos pistolul şi, fără a fi în nici un fel provocat, le-a împuşcat pe fete în cap, acolo unde se aflau. Kemper a oprit maşina, a dus cadavrele în portbagaj si a plecat spre casă. Din nefericire, mama lui Kemper se afla acolo, aşa că a fost obligat să efectueze decapitarea pe când cadavrele se aflau încă în portbagaj. În dimineaţa următoare a tăiat mâinile lui Alice Luis si apoi a aruncat trupurile mutilate în canionul Eden din Alameda, unde au fost găsite la mai mult de o săptămână după aceea.

Duminica de Paşti, 1973. Prezenţa mamei sale în casă devenise, evident, un obstacol în calea libertăţii lui Kemper de a ucide, de a viola şi a mutila; aceasta a fost ziua în care el i-a crăpat capul cu un ciocan de lemn, i l-a tăiat si a ascuns restul trupului. Apoi a invitat-o la ceai pe prietena sa, Sarah Hallett, pe care a lovit-o cu o cărămidă în cap, a strangulat-o si a decapitat-o, după care a comis un act sexual cu restul cadavrului, înainte de a pleca de-acasă în maşina domnişoarei Hallett.

Era limpede că Edmund Kemper îşi pierdea forţele; se părea că pofta sa de a ucide se apropia de sfârşit. N-a încercat în nici un fel să se ascundă, n-a încercat să se deghizeze – lucru care ar fi fost, oricum, dificil pentru un bărbat de doi metri înălţime şi o sută douăzeci si şapte de kilograme greutate – ori măcar să-şi schimbe numele. Iar atunci când toate încercările de a-l găsi s-au soldat cu un eşec, Kemper a telefonat la poliţia din Pueblo, Colorado, spunând că el era ucigaşul şcolăriţelor . Desigur, poliţiştii nu l-au crezut şi numai datorită propriei sale insistenţe Edmund Kemper a fost, în cele din urmă, închis.

La procesul său, care a avut loc în Santa Cruz în aprilie 1973, Kemper a fost învinuit de opt crime şi declarat în deplinătatea facultăţilor mintale – cel puţin în sensul juridic. Cu toate acestea, s-a relevat faptul că dovedise o puternică înclinaţie către sadism chiar şi în copilărie, când exersase pentru perioadele ulterioare din viaţa sa, torturând mici animale; chiar şi părinţii săi îl descriseseră drept „ţicnit de-a binelea”.

La vârsta de cincisprezece ani, Kemper îşi împuşcase bunica în cap („M-am întrebat ce-ar fi s-o împuşc pe bunica”), apoi si pe bunicul său. După aceea, Kemper îi telefonase mamei sale, pentru a-i spune că sunt morţi. Fusese internat în Spitalul Federal Atascadero si, în ciuda avertismentu­lui categoric al medicilor, fusese eliberat în 1969 şi lăsat în custodia mamei sale.

Găsit vinovat, Edmund Kemper a cerut să fie executat, dar Curtea nu a putut face mai mult pentru el decât să-l condamne la închisoare pe viaţă – în cazul lui, într-adevăr până la sfârşitul zilelor, fără posibilitatea de a fi eliberat condiţionat.